Fiecare dintre noi poartă o mască. Toți, fără excepție. Ne ascundem în spatele măștii suferințele, neîmplinirile sau viciile și o facem uneori atât de bine, încât atunci când ne dăm jos masca, nu ne mai recunoaștem pe noi înșine. Atunci, ne putem masca la loc și mergem mai departe. Zi, de zi, de zi! Un mare înțelept spunea însă, că nimeni nu poate purta o mască pentru mult timp și probabil că știa el ce știa…
Adevărul este că, indiferent cât de bine ne purtăm masca, cât de buni actori suntem, într-o bună zi, o fetiță drăgălașă (sau un băiețel:) ), ne va demasca! Astfel a pățit și domnul Gică Mielușeanu, un domn foarte respectabil care locuia ”pe o stradă liniștită din București, într-o casă veche boierească, pe care o îmbunătățise cât putuse cu turnulețe de aur, pitici de grădină și trandafiri.” Nu mi-a venit să cred când am aflat adevărul despre cel care era de fapt Lupul jucător de poker! Am aflat și eu de la Antonia, o fetiță moțată ce locuia cu bunicuța ei într-o casă mică, sărăcăcioasă de pe aceeași străduță liniștită din București. Se pare că acest domn Mielușeanu nu era altceva decât un lup cu nas mare și urechi ascuțite, care se deghiza în fiecare zi într-un alt personaj și trăia bine-mersi ca un om printre oameni, având la activ o serie de hoții, pungășii, viclenii și jafuri! Și probabil că domnul Mielușeanu își continua în liniște activitățile sale dacă Antonia nu ar fi făcut pe detectivul într-o capricioasă zi de aprilie, dacă nu ar fi desenat întreaga poveste a deghizării pe materialul roz cu danteluță al bunicii și dacă lupul n-ar fi zărit desenul brodat pe fața de masă atârnată pe sârmă la uscat…
Mi-a plăcut tare mult această poveste originală și m-am distrat copios alături de fetița mea de 7 ani când am citit-o împreună. Pot spune că am avut parte de o aventură frumoasă împreună cu acest lup, însoțindu-l la cazino Victoria pentru o partidă de poker și urmându-l mai apoi cum se deghizează în doamna directoare de bancă pentru un scurt jaf la sediul băncii de pe Bd. Kogălniceanu, zărindu-l din nou în dreptul McDonalds-ului din capătul străzii , de data aceasta deghizat în cerșetoare, în precupeață cu fuste largi și alte personaje. Din păcate, i-am pierdut urma în pasajul de la Universitate, dar mai apoi l-am găsit în curtea nr.12 la bunicuța noastră, cu nasul pregătit pentru o neobișnuită partidă de poker…
Lupul jucător de poker este o poveste amuzantă, cu multă imaginație și cu ilustrații absolut minunate, pe care o recomand cu mult drag! O singură precizare și anume, dat fiind faptul că poker-ul nu este un joc foarte ușor de priceput, copiii vor necesita niște explicații suplimentare din partea părinților ca să poată înțelege mai bine acțiunea (cel puțin la mine așa a fost). Însă ilustrațiile ce însoțesc textul sunt excelente și ajută foarte mult lectura, astfel că întreaga poveste va fi de-a dreptul delicioasă! Eu cred că Irina Dobrescu a reușit să facă o treabă foarte bună cu această carte și o recomand cu dragă inimă. E potrivită în primul rând copiilor de la 7-10 ani, însă având în vedere că și mie mi-a plăcut și eu am trecut de mult de acest prag, categoria de vârstă se poate extinde! 🙂
Vă mai spun doar că Lupul jucător de poker a fost cartea câștigătoare a Trofeului Arthur din 2014 și că poate fi găsită atât pe site-urile librăriilor online, cât și pe site-ul Editurii Arthur.
Lectură plăcută!
Lasă un răspuns