Irina Dobrescu m-a cucerit prin ilustrațiile ei minunate, pline de sensibilitate și de culoare. M-am îndrăgostit de desenele ei din Povestea satului Nimica-Toată , dar mi-au plăcut extrem de mult și altele din povestiri precum Ziua în care a fugit somnul sau Câți ani ai?. De curând, Irina a scris și o cărticică, pe care bineînțeles a și ilustrat-o, Lupul jucător de poker. Povestea m-a impresionat pozitiv și mă face să cred că Irina Dobrescu mai are foarte multe de arătat. Am fost curioasă să aflu câte ceva din secretele ei și astfel s-a născut acest interviu.
Bucuria Lecturii (BL): Absolventă a Universității Naţionale de Arte, secţia Grafică, în 2003, membru fondator al Clubului Ilustratorilor din România, ilustrator și mai nou, autoare de cărți pentru copii. Dincolo de toate astea, cine este Irina Dobrescu?
IRINA DOBRESCU (ID): Mă tem că detaliile din viața mea personală sunt mai puțin grăitoare decât ilustrațiile sau povestea mea. Am impresia că totul sună prea roz, e prea neted: povestea mea de iubire durează de 20 de ani, am o fetiță de poveste, stau într-un cartier liniștit printre pomi, flori și case interbelice, merg în fiecare duminică la biserică îmbrăcată frumos, cu fustiță, am o familie mare și unită. Dedesubturile sunt cele care spun mai multe, – și acelea se regăsesc în poveștile mele, desenate sau scrise. De pildă, lupul e scos din oasele mele, – din păcate trebuie să o mărturisesc. – Dar și Antonia, – e copilul din mine care a supraviețuit, cumva. Chiar și Nichifor Fane e un alter ego, foarte des ajung să fiu stresată și să am sentimente de inferioritate sau să mă intimidez.
BL: În primul rând ești cunoscută ca și ilustrator. Ai colaborat cu multe edituri și ai ilustrat numeroase cărți pentru copii. Ți-am urmărit lucrările și, fie vorba între noi, faci niște desene absolut minunate. Nu am să te întreb unde îți găsești inspirația, ci mai degrabă mi-ar plăcea să ne povestești câte ceva despre procesul de creație. Cum faci? Din momentul în care ai citit cartea pe care trebuie s-o ilustrezi, până la momentul în care îți vine ideea și o transpui pe foaie…Și bineînțeles, cât timp îți ia să termini o lucrare?
ID: Poate că e important să interiorizez o poveste, să o tratez ca pe povestea mea personală, – așa cum sunt poveștile pe care le iubesc din copilărie. Asta se întâmplă dacă îmi place povestea, – oricum, e nevoie de un proces de asimilare, de împrietenire. Și când pictez, e ca și cum aș povesti copilului din mine ceva ce știu că i-ar plăcea. Repovestesc acel text în funcție de datele pe care le știu despre zona mea sensibilă. Povestea devine pretext pentru asta.
De pildă, pentru Ziua în care a fugit somnul, îmi povesteam ( deși nu cred că efectiv în cuvinte mentale, dar era ca și cum îmi povesteam): ” uite, asta e lumea de atunci, de demult, când erai cu bunicii tăi. Ne făceam că erau multe bunătăți pe raft. Băiețelul ăsta seamănă cu tine- să zicem că erai tu, și Ana seamănă cu A. ( sora mea). „
Copilul din mine se trezește și atunci văd lucrurile ca fiind pline de frumusețe și de magie, și asta se imprimă sper, parțial măcar, în ceea ce fac.
Privit la rece, poate să sune un pic nebunesc, – dar dimpotrivă, e terapeutic, și „omologat dpdv științific”. Un psiholog pe care îl țin la căpătâi ( John Gray) scrie despre cât de important e să nu suprimi individul sensibil din tine, cel cu sentimente copilărești, ci să faci să-i parvină din iubirea care este în jur, la îndemână. E ca și cum ți-ai iriga diverse zone ale ființei, le-ai hrăni. Între noi fie zis, eu îl hrănesc pe el, și el mă hrănește pe mine – căci cu sensibilitatea lui pot crea și pot „câștiga o pîine” 🙂
Îmi poate lua o zi sau două săptămâni să termin o lucrare, în funcție de câte preliminarii trebuiesc făcute cu psihicul meu.
BL: Ai momente în care nu ai inspirație deloc? Ce faci atunci, cum depășești astfel de blocaje?
ID: Sunt din fire anxioasă, și trebuie mereu să contracarez tendința asta, care e moartea creativității ( cel puțin în cazul meu). Mă ajută să-mi adun gândurile pozitive, – să mi le imprim la mai multe niveluri, – inclusiv la cel pe care l-am menționat mai înainte. Și cel mai pozitiv gând ar fi – iubirea și prezența lui Dumnezeu.
Alte activități care mă ajută: mersul la biserică, cititul cărților mele preferate ( sau mai știi, a uneia noi!), croșetatul, scrisul, plimbările romantice :), joaca împreună cu fetița mea.
BL: Așa cum spuneam și mai devreme, ai ilustrat numeroase cărți pentru copii. Au fost situații în care ”clientul” (editura sau autorul cărții) nu a fost mulțumit de ilustrații? Au fost momente în care a trebuit să refaci anumite ilustrații?
ID: Am impresia că prima încercare, după terminarea facultății, de a convinge un client, printr-o probă, să ” mă angajeze”, a fost dezastruoasă: acesta l-a ținut o oră întreagă pe un coleg care participase și el la competiție, să-și exprime stupoarea și oroarea față de desenele noastre – și în primul rând față de a mea. Se minuna cum de avem noi tupeul să sperăm vreodată să ajungem ilustratori. ( era amuzant cum acest coleg era legat de mâini și de picioare și nu avea cum să răspundă la niște jigniri care i se păreau foarte mari, căci clientul era fratele șefului prietenului său; altfel se gândea serios să sară la bătaie:) ) .De fapt, chiar țin minte că era într-adevăr foarte slabă ilustrația mea. Mi-a luat mult timp până să știu cum să-mi aranjez cărțile (de joc) pe interior – și cum să le joc cum trebuie. Dar știam că le am, – că sunt cărți de ilustrator ce am eu acolo, – și am perseverat.
Acum se întâmplă foarte rar și când se întâmplă, pare mai degrabă un pretext pentru o încurajare ( de exemplu, coordonatoarea unei cărți de antologie a hotărât să schimbe scriitoarea care nu era mulțumită de ilustrațiile mele, și să găsească un alt text care să se potrivească cu ele, – decât să ma elimine pe mine).
BL: Cât de greu/ușor este să fii ilustrator? În afară de talent, de ce ai nevoie?
ID: Cred că e o meserie în care trebuie să știi să fii, mereu, ” zen”. Trebuie să faci cu plăcere, cu grație, ceea ce faci, chiar dacă tu te lupți cu tot felul de probleme, de genul că nu ai „siguranța zilei de mâine”, sau că ai angoase existențiale, sau că trebuie să termini repede ce ai de făcut, sau că trebuie să ții cu o mână pensula, cu alta pampersul, eventual cu un picior să mesteci în oala de tocăniță și cu celălalt să te ții în echilibru în timp ce e plimbată o mașinuță pe el.
Cred că secretul e să nu uiți de pasiunea pentru desen, să nu uiți că nu ești neapărat mâna doua la povestea altuia, – deci mai puțin artist, – că povestea poate fi foarte bine pretext pentru propriile povești, sentimente, imagini, care vor să iasă din tine- în lume.
BL: Pe lângă ilustrațiile din cărți, ai și un portofoliu? Te rog spune-ne unde pot găsi cei interesați ilustrațiile tale și dacă ele pot fi achiziționate.
ID: Am un site, irina.dobrescu.net, e adevărat, neactualizat de mult. Uneori mai vând și originale.
BL: Prima ta carte, Lupul jucător de poker, a fost câștigătoarea Trofeului Arthur în 2014. Frumos debut, felicitări! Ce te-a determinat să scrii o carte? A fost greu/ușor?
ID: Mulțumesc:)! A fost extraordinar de încurajator, într-adevăr, – pentru că fie vorba între noi, nu am față de scriitor, și nu știu dacă nu m-aș fi lăsat păgubașă dacă n-aș fi avut parte de un feedback pozitiv. ( Pe când așa, am mai început vreo 25 de povestiri 🙂 ).
Eu am vaga impresie că mulți oameni au imaginație și ar putea fi scriitori, că destui ajung să se minuneze de ei înșiși ce pot scorni când ajung părinți și, trași în pătuț, spun povești după povești, seară de seară, – dar că puțini au îndrăzneală să pună mâna pe pix și să scrie. Eu una am fost avantajată de faptul că deja știu că se poate construi o lume, se pot construi personaje, – o poveste-. Dacă se poate din culori și linii, de ce nu și din cuvinte? Importantă e viziunea, – și apoi restul vine de la sine, – expresia adecvată adică.
BL: Lupul jucător de poker este o poveste amuzantă despre un lup cu multe fețe și despre o fetiță cucuiată care-l demască .Ai avut în minte niște personaje reale sau e totul pură imaginație? Ai vrut să transmiți un anume mesaj?
ID: De la intenția inițială la rezultat, e o diferență foarte mare. Am avut o abordare de ilustrator inițial, mă gândeam că aș avea chef să desenez o colecție de pălării, – și cum nu exista povestea, că aș putea face eu o povestioară simplă despre o colecție de pălării ( cât să fie câte un rând pe fiecare pagină). Atât mi-a trebuit, cum am luat cu inocență stiloul în mână, – a și pus stăpânire pe mine daimonul scrisului, de nu mă mai puteam opri, și simțeam cum ies din mine cele mai sofisticate construcții ( mă rog, pentru nivelul meu), și sentimentele cele mai delicate.
După cum am zis, m-am pus pe mine în mare măsură în personaje.
De asemenea, atât străbunica mea, care m-a învățat poker, cât și fiica ei, bunica mea, care croșeta cu pasiune, m-au inspirat pentru străbunica Antoniei.
Nu cred că am intenționat să existe o anume morală. Dar gândirea mea oricum are și axa asta etică ce se vădește într-un fel sau altul, în mod automat, – dacă știi mai ales cum să scanezi povestea.
Chiar și personajul lupului, negativ per total, aduce ceva important, cred eu, – faptul că știe să se hrănească cu ce e în jur, să se joace, să vadă aventura pe care i-o oferă viața, -să se bucure de această aventură. He enjoys the ride. În plus, își cunoaște și-și folosește talentul, geniul. El e un ins total redus, prost, nerafinat moralmente și estetic, un fanfaron egoist, urât trupește și sufletește, – dar își are nasul său de milioane.
Eu cred că fiecare om își are nasul său de milioane, indiferent de nivelul de cultură. Și că e foarte important să-l cunoască și să-l folosească.
Lupul se hrănea însă bezmetic, bulimic, – cu orice. În personajele Bunicii și ale Antoniei am pus, în contrast cu foamea lupului care voia lucruri Mari și Multe, – ideea de calitate. Ele nu aveau practic nimic, – doar un lucru invizibil dar extrem de prețios: se iubeau una pe alta.
BL: Cum te simți în postura de scriitor? O să repeți figura?:)
ID: Acum e mai bine când stau cu un caiet în față și rod dintr-un stilou, – în timp ce alții se agită cu aspiratoare/ făcălețe/ bebeluși urlători/ genți diplomatice prin preajmă. – Eu scriu, fac ceva foarte important!
După cum am zis, am început foarte multe povești. Îmi observ ritmul, și gândurile care îmi dau încredere că voi finaliza cândva sunt astea: mănânc destul de sănătos, am grijă cu E-urile, am o linie a vieții în palmă destul de lungă, – plus o strămătușă care a murit la 105 ani. Totul este în regulă.
BL: De ce au copiii nevoie de cărți?
ID: Pe cei de la țară îi poate, în lipsă de altceva, modela natura. Pe cei de la oraș îi modelează cultura – sau subcultura. E preferabilă, evident, prima variantă.
Aș menționa însă că există și cărți care poate nu fac foarte bine copiilor. Eu știu că am înghițit multă literatură deprimantă între 10 și 18 ani, nu doar lecturile de la școală, de genul Puiul, Fefeleaga, La vulturi, dar și povestiri de Tostoi de pildă, în care cine nu murea la sfârșit, înnebunea, – care începeau trist, continuau cu o insinuare de speranță și se terminau catastrofal, cu un epilog eventual în care mai răsuceau puțin cuțitul în rană; până și Winetou murea!
Am citit cărți scrise de autori de genul lui Maupassant, despre cum cea mai pasionantă iubire se preface în plictis, și în general, despre absurd, nedreptate, tragic, – una peste alta, a trebuit apoi să mă lupt cu o cantitate uriașă de neîncredere, deprimare și cinism acumulate din frumoasele lecturi.
Noroc că am putut să mă dreg cu Jane Austen și Agatha Christie în anii care au urmat!
BL: Tu ce cărți citești?
ID: Am o fire obsesivă, care se vădește și în felul în care citesc. În copilărie aveam cărțile mele preferate, pe care le citeam și reciteam de zeci de ori: Cireșarii sau Winetou, de pildă. ( trebuia să le ascund sub o altă carte deschisă, îmi era rușine de mama să dau același veșnic răspuns la întrebarea: Ce citești?) Acum, la fel, aș putea să scriu studii întregi de specialitate în Agatha Christie sau Jane Austen, după cum am mai menționat.
Dar sunt și alții: John Gray, pe care l-am mai amintit, frere Roger de Taize, Nicolae Steinhart, Roald Dahl, surorile Bronte, Henry James, C.S. Lewis, Andrei Pleșu, John Steinbeck, Umberto Eco, și diversi alți clasici, englezi cei mai mulți. Într-o vreme citeam și cărți mai dificile, de filosofie, teologie, istoria artei, estetică, dar n-au rămas printre favorite.
De fapt, dacă ies din calcul recitirile, -citesc foarte puțin, -sper să fie o compensație faptul că o fac cu foarte mult drag.
BL: Mulțumesc, Irina, pentru acest interviu și aștept cu nerăbdare cele 25 de povestiri:)
O fată deșteaptă , sinceră și talentată.
O persoană sinceră, modestă și inspirată; felicitări Irinuca!
Noi citim povestile tale cu multa incantare! Multumim!
Ar fi bine sa fie in Romania cât mai multe persoane că Irina, ilustratoare sau doar gânditoare la propria existență.