Caterina Categoric trăiește în New York, conduce o școală de dans și predă cursuri de balet alături de fata ei, care-i este asistentă. Afară ninge și elevele exersează pașii de dans. O fetiță care poartă ochelari îi atrage atenția Caterinei, amintindu-i de propria sa copilărie și de anii petrecuți la Paris, alături de tatăl său, în fermecătorul arondisment X. Locuiau într-o magazie unde erau împrăștiate claie peste grămadă cutii și pachete, mergea la școală, urma cursuri de balet, avea o viață obișnuită, ca orice altă fată de vârsta ei. Caterina rememorează acea perioadă din viața ei, încercând parcă să înțeleagă anumite lucruri…
Memoriile Caterinei sunt povestite din prisma copilului de atunci, ceea ce face istorioara mai fermecătoare și înduioșătoare, dar și oarecum misterioasă. Copilul Caterina privește viața adulților din preajma sa, fără s-o înțeleagă, iar autorul nu încearcă în nici un fel să ne lămurească întrebările care inevitabil apar. Aflăm că mama Caterinei, o dansatoare americană, îi părăsește pe tată și copil și se întoarce în America, dar mai multe detalii despre motivele plecării nu avem, așa cum nu avem nici despre motivele care l-au făcut pe tatăl său să mai rămână în Paris. Doar o vagă bănuială…De fapt, tot ce se petrece în această poveste are o aură de mister: Caterina nu știe care este ocupația adevărată a tatălui său, asociatul tatălui este ciudat de băgăcios în viața privată a familiei Categoric, profesoara de balet a micuței are un trecut neclar și chiar prietena Caterinei de la balet, Odile, are o familie misterioasă. Totul pare ca un joc cu piese de puzzle, pe care nici Caterina și nici noi nu le putem pune cap la cap, însă cred eu că asta este și ideea…Poate Modiano vrea să ne arate de fapt cum vede un copil viața adulților din jurul lui, cum încearcă ei să înțeleagă lucrurile și cum rămân într-un final cu foarte puține răspunsuri la întrebările pe care și le pun.
Caterina Categoric este o lectură frumoasă, o poveste nostalgică și înduioșătoare și mi-a plăcut foarte mult ideea cu datul ochelarilor jos de fiecare dată când Caterinei nu-i place ceva, când vrea să viseze sau să danseze. Când și-i pune înapoi pe nas, se întoarce în lumea reală, cu obligații și reguli de neînțeles. De asemenea, mi-a plăcut și relația pe care Caterina o are cu tatăl ei, felul în care se bucură împreună de lucrurile simple.
Ilustrațiile se potrivesc la fix cu nostalgia ce se desprinde din rândurile poveștii, sunt de-a dreptul fermecătoare și…franțuzești:)
Lectură plăcută!
Lasă un răspuns